Actrita independenta si director al Asociatiei culturale Vis-à-Vis, absolventa a studiilor de arta dramatica-actorie, UNATC, a studiilor teatrale de la Paris III – Sorbonne Nouvelle si a unui master de comunicare la Universitatea din Bucuresti, Adriana Moca vorbeste cu mult curaj despre cum va fi schimbata cultura in urma invaziei Rusiei asupra Ucrainei, despre fenomenul “Cancel Culture” si despre cum poate fi schimbata mentalitatea românilor prin lectura si educatie!
Adriana, le-ai spus elevilor din sesiunile de lectura pe care le sustii ca “invazia Ukrainei de catre Rusia este o pagina de istorie vie si ca in urmatoarele manuale, ce vor fi scrise urmatorii elevi si studenti vor invata despre acest <<razboi>>“. De ce crezi ca este important ca in acest moment sa ne asumam sa spunem “lucrurilor pe nume” si sa nu mai adoptam pozitii neutre, cum am facut-o poate in trecut?! Suntem în 2022, trăim într-o țară europeană, conectată în timp real la fluxul de informații din mass-media autohtone sau internaționale, rețele sociale, YouTube, etc. Dacă nu reușim să vedem realitatea istorică este din cauza “ochelarilor” deformați de o gândire obsoletă, tributară unui sistem depășit, dar ale cărui fragmente maligne încă supraviețuiesc.
În programele mele de lecturi, construite cu mult timp înaintea invaziei, erau, pe lângă texte literare și câteva eseuri strălucite (Mario Vargas Llosa – Civilizația spectacolului, Jacques Attali – Cum ne apărăm de crizele următoare, Elif Shafak – Cum să supraviețuim într-o epocă a dezbinării). Dintr-odată, în contextul istoric recent, fragmentele acelea au devenit acut actuale. Parcă ar fi fost scrise cu adresă la noua realitate tragică. Este și cazul romanului Exodul mieilor, semnat de Irina Georgescu Groza (editura Nemira, colecția n’autor), scriitoare invitată în proiectul de lectură Clasa vie pe care-l desfășor în această primăvară. Fragmentele aduse în discuție au devenit ca niște oglinzi reflectând realitatea. Cum să te prefaci că nu vezi tragedia umanitară, de la granița cu România? Cum să nu vorbești despre contextul istoric, trăit azi de noi toți cu atîta îngrijorare ? Mai ales, celor mai tineri care se pot simți extrem de afectați, fără răspunsuri și posibil, ușor de manipulat de diferite teorii conspiraționiste.
Etichetarea conștientizării și contextualizării ca acte politice demonstrează lenea gândirii, dar și absența profundă a moralității. Exact cum remarca și Llosa, într-o cultură a “băii de imagini”, unde divertismentul e rege, cum discerni între obiectiv și subiectiv, între provocare și adevăr, dacă nu ai exercițiul reflectării și al discernământului?
De data aceasta, nu asistăm la un spectacol, ci suntem martorii unui fapt concret: o țară liberă, suverană, independentă a fost invadată de o altă țară, cu pretexte dubioase. Punct. Asta e istorie. Eu doar contextualizez mesaje din cărți scrise de personalități culturale, la realitatea din fața ușii. Elevii au fost interesați, mai ales cu privire la noțiunile de luciditate, combativitate și pozitivitate, extrase din eseul lui Attali.
Am crescut cu totii “imbibati” de cultura rusa: de la literatura, la teatru, la balet si opera. Cum ne vom mai raporta in acest moment la aceasta cultura rusa, pe care evident nu o putem anula, dar nici nu va mai fi usor sa o mai integram in sistemul nostru de valori, fara sa simtim un “nod in gât”? Cu eleganță de spirit și luciditate, aș zice. Fără să ne speriem pe rețele sociale, viralizînd o știre tendențioasă (cazul Universității Milan-Bicocca), și departajând obiectiv artiștii susținători ai unui dictator, de zecile de artiști care și-au riscat libertatea, demisionând din instituții culturale rusești, dezaprobând războiul, sau numeroși artiști ruși din colective occidentale care se regăsesc în continuare pe scene mari din Occident.
I-am citit pe Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov demult. E necesar să reiau anumite lecturi, ca să înțeleg mai bine anduranța și iubirea față de Maica Rusia, intarsiate în ADN-ul lor cultural. Cand ai o cultură așa de importantă în trecutul tău ca popor, probabil că te poți simți superior față de alții, chiar dacă tu, ca persoană obișnuită e posibil să nici n-o cunoști. Sinonim, câți români îl citesc/cunosc bine pe Caragiale și cați văd că încă suntem “moftangii și moftangioaice”, iubitori de ”pupat toți Piața Endependenții”? Sper, însă, că vom fi suficient de lucizi încît să nu provocăm un inutil ”cancel culture”.
Rusofobia conjuncturală are ca fundament oprobriul general al lumii față de un dictator. Toate contractele anulate ale muzicienilor ruși au fost semnale de dezacord profund cu invazia Ucrainei. Contrar a ceea ce se poate crede, și instituțiile occidentale au avut de suferit financiar prin anularea concertelor. Nu e simplu să găsești în timp scurt înlocuitori la fel de celebri pentru concerte și spectacole de operă, într-o lume care are programul făcut cu ani înainte, și după dezechilibrele provocate de pandemie.
Ce pozitie ar fi trebuit sa ia oamenii de cultura in România dupa Revolutia din 1989 si ce impact ar fi avut aceasta asumare publica, daca toti acesti vectori de imagine ar fi fost mai vocali si ar fi luat pozitie cu anumite nereguli clare din societatea româneasca? Revoluția din ’89 a schimbat extrem de puțin fața și conștiința României. Au dispărut niște figuri sinistre, dar le-au luat locul alte figuri, ceva mai curățele, dar la fel de corupte. Cu mici excepții de intelectuali veritabili: Andrei Pleșu, Ion Caramitru, Doina Cornea, Ana Blandiana, eșaloanele doi au dus mai departe strategia de distrugere a firavei culturii civice și a educației. Nu se poate explica altfel numărul mic al intelectualilor în funcții publice sau promovarea mediocrităților de partid.
M-am gîndit zilele astea, dacă Rusia și serviciile lor secrete n-au avut un cuvant greu de spus în alegerea/menținerea la putere a lui Ion Iliescu, ”providențialul” școlit la Moscova, și protejat, iată, și după 30 de ani de justiția română?! Un om cu mintea întreagă, cu bun simț și repere aproape că se ferește să intre în acvariul cu bizarerii, care e politica românească. Înclin să cred că punctul 8 al Proclamației de la Timișoara (interzicerea prin lege electorală a dreptului la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate, în primele trei legislaturi consecutive) ar fi fost o măsură salutară, dar nu suficientă. Iată, sunt tineri care, deși s-au născut în democrație, totuși, se complac în “sforării”, profitând de relații obscure pentru a ajunge în poziții nemeritate.
Esti la curent cu situatia de la TNB (actorul Mihai Călin afirmă că vineri, înainte de a intra în scenă, Marius Bodochi, director artistic interimar al Teatrului Naţional Bucureşti, i-a transmis din partea lui Mircea Rusu, director general interimar, interdicţia de a se “manifesta în vreun fel în legătură cu războiul din Ucraina”) si cum o comentezi? Da. Am citit cu mare mirare, mai ales cunoscand comunicatul Ministerului Culturii cu privire la susținerea refugiaților de către toate instituțiile de cultură din subordinea Ministerului (deci, și TNB) apărut în 4 martie. Citez: ”În semn de solidaritate faţă de poporul ucrainean, toate spectacolele instituţiilor publice de cultură aflate în subordinea Ministerului Culturii, care vor avea loc în perioada următoare, vor fi precedate de un moment de reculegere pentru victimele războiului, precum şi de un îndemn la rugăciune pentru toți cei care trăiesc în Ucraina, în aceste vremuri tulburi.”
Gestul direcțiunii de a refuza o inițiativă venită din partea unui actor, care consonează chiar cu strategia ministrului, e cel puțin straniu. Absența unui comunicat clar al direcției TNB, cu privire la solidaritatea față de Ucraina, lasă loc la interpretări nefavorabile imaginii teatrului.
Rolul comunicării – mai ales la nivel instituțional – e proactiv. Când comunicarea e reactivă, naște întrebări, și dă loc unor concluzii posibil deformate de timing-ul întarziat. De exemplu, afirmația anterioară scandalului, că “teatrul nu face politică”, a fost demontată (de aceeași direcție) la presiunea publică, de proiecția mesajului ”Putin, stop the war”, pe fațada Sălii Ion Caramitru. E un mesaj cultural? Ca și promovarea unui spectacol conferință susținut de Dan Puric, chiar de Ziua Mondială a Teatrului, care nu e nici măcar o producție TNB. Actorul e cunoscut ca o portavoce a anti-europenismului.
Putem rămâne patrioți, putem să ne iubim țara și fără să cauționăm un discurs toxic, confiscat de un partid extremist. Sigur că nu poate fi demis cineva pentru opiniile personale, dar un dialog deschis în interiorul oricărei instituții de cultură e absolut necesar, înaintea unei explozii în spațiul public. Căci, orice contract între un lider și o comunitate se bazează obligatoriu pe încredere, care se poate pierde ușor în absența comunicării. Fisurarea ei, din motive subiective, are repercusiuni imposibil de prevăzut în timp.
Ministrul Culturii din Italia a anuntat ca va finanta refacerea teatrului din Mariupol bombardart, cum comentezi acest gest? Crezi ca vreo institutie din Romania va avea o initiativa similara? M-aș bucura foarte mult să aflăm că există o inițiativă similară în România. Nu cred, însă, că ea va veni din partea unei instituții, ci mai curînd din partea societății civile. Așa cum – prin donații – Asociația Dăruiește Viața a făcut un spital aici, probabil că s-ar putea replica la fel de bine pentru Ucraina. Să sperăm că războiul se va încheia înainte ca Ucraina să devină o ruină totală.
Esti co-fondatoarea Asociatiei Culturale Vis-a Vis, ai initiat campanii de promovare a lecturii in România si Republica Moldova, ai manageriat proiecte culturale si ai creat strategii de comunicare pentru diferite campanii, cum ai incercat sa schimbi mentalitatea tinerilor pentru a deveni mai implicati in actiunile societatii si mai putin nepasatori? Campaniile de promovare a lecturii pe care le susținem de aproape șapte ani, toate proiectele fiind câștigate în urma sesiunilor AFCN (Administrația Fondului Cultural Național), sutele de cărți trimise în instituții de învățămînt din Romania și Republica Moldova (recunoștință tuturor editurilor care au donat, Art și Arthur, Litera, Nemira) sunt niște semințe bune, plantate în mințile tinerilor. Din opiniile ulterioare ale profesorilor dar și ale elevilor, am înțeles că tot ce am făcut a fost util.
Asemenea programe sunt mai mult decat necesare, dar rezultatele nu se văd imediat. Acțiunile cultural-educativ-artistice, din zona independentă au nevoie de timp, repetitivitate, susținere instituțională. Altfel, rămîn la nivelul unor întalniri excepționale. Îi încântă pe participanți, dar au un caracter ocazional. Copiii sunt fericiți să-l vadă pe Florin Bican, de exemplu, autorul unui text din programa clasei a V-a, și scriitor invitat în mai multe proiecte ale asociației. Acum cîțiva ani, puțini erau scriitorii invitați în școli, licee. Mă bucur cînd aflu că, în ultima vreme, Florin Bican sau Alex Moldovan încep să aibă o agendă încărcată de asemenea activități. E grozav, dar nu e încă suficient.
Ai studii teatrale la Paris, la Sorbonne Nouvelle, ai fi putut ramane in Franta, de ce ai ales sa ramai in Romania si sa incerci sa faci o schimbare aici? Am avut ocazia să răman în Franța, în 1991, în urma primului proiect franco-român de cooperare artistică, de după Revoluție. Era atunci o deschidere mare pentru români și România. Dar, fiind proaspătă actriță la Teatrul Național din Craiova, mi s-a părut că e mai important să mă întorc și să trăiesc o viață liberă. Nu am regretat întoarcerea, experiența artistică de la Craiova mi-a rămas reper cultural și uman. Mai tîrziu, cand am plecat la studii de teatrologie, devenise problematică alegerea exilului, era democrație în România, tocmai intrasem în UE. N-am vrut să plătesc prețul pentru o viață care nu avea o perspectivă limpede.
În țară, am luat-o de la capăt pe alt drum, dar cu multe cunoștințe în plus față de ce știam înainte să plec. Am ales independența față de sistemul instituțional, confortabil financiar, dar cu multe neajunsuri, mai ales artistice. Standardele mele se modificaseră în urma experienței franceze, nu a fost deloc simplu să le aplic aici. Am încercat să evoluez mereu, să ating performanța în orice activitate, să nu-mi ajungă acel ”merge și așa” tipic nouă. Câtă vreme mai cred că pot produce shimbări, oricît de mici, prin ceea ce fac, voi continua. Chiar dacă, uneori, cînd văd invazia de impostori, îmi vine să fug în pădurea din Ardennes.
Cum ai descrie cultura in Romania, in momentul de fata? Avem cultura sau pseudo-cultura? Insular, se aud voci strălucite de profesori, scriitori, artiști, muzicieni, arhitecți, jurnaliști, preoți, dar nu se coagulează suficiente energii în jurul lor. Parcă am trăi în lumi paralele, fără puterea de a produce emulație, admirație, apartenență la ideea de cultură. Suntem așa de inundați de cultura scandalului și a divertismentului stupid, că tot ce depășește acest nivel e privit cu dispreț. ”Bine că ești tu mai deștept” e o sintagmă care vorbește de la sine despre filonul subteran de mediocritate indârjită.
Miguel de Unamuno credea că spaniolii au primit invidia la împărțirea viciilor. Noi, împărțim frățește acest dar. Culoarea invidiei naționale nu se bazează pe tonul luminos de perfecționare personală și depășire de sine. E mai degrabă o invidie întunecată, mortificatoare, care dorește răul absolut al vecinului.
În cultură, e nevoie și de solidaritate, de reciprocă admirație, bazată pe principii și valoare, nu pe coterie și interese meschine. E valabil și în politică, unde se admonestează așa zisul discurs elitist. Să fim serioși, n-am auzit nicio referință culturală în discursuri politice. În schimb, aud abundent agramatisme, inflamări de mahala, greșit etichetate drept populare, cînd ele sunt doar populiste. Cultura/civilizația unei țări se reflectă (și) în cultura/imaginea aleșilor!
Cum crezi ca se va schimba orientarea oamenilor catre lectura, istorie, cultura dupa ce vom fi depasit acest moment istoric pe care il traim in momentul de fata?! Ar trebui să răspund optimist că e ultima ta întrebare. E mult de lucru la modificarea gandirii oamenilor, peste tot în lume. Tehnologic, am evoluat fabulos, dar uman și spiritual suntem încă tributari fricii, urii, invidiei, confortului personal, unui ”imediat” de plăcere și distracție, unui soi de indiferență protectivă. Risc să devin clișeică susținînd investiția în educație. Dar, numai educația poate schimba mentalitatea unui popor.
Gustave le Bon susținea în 1910 că într-o sută de ani e posibilă schimbarea, dar și că în absența educației, mentalitatea se deteriorează foarte repede. Asistăm, chiar acum la fracturi mari de gândire, la picajul în plasa conspirațiilor și manipulărilor grosolane. Cu atâtea crize prost gestionate de-a lungul timpului, nu-mi permit să fiu prea optimistă. Deși, observ cu bucurie o schimbare pozitivă la nivelul generațiilor foarte tinere (gimnaziu) cu privire la curiozitate, gandire critică, spirit liber.
Așa, la nivel individual, mulți oameni se implică, acționează în sensul schimbării. Îi admir mult pe Valeriu Nicolae și voluntarii de la Casa Bună, ei fac munca unui minister întreg, deși sunt o mică organizație neguvernamentală. În societatea civilă, mai sunt și alții similari, nu puțini. Sunt inițiative individuale, totuși. Colectiv și instituțional, însă, mai e muuult spațiu de manevră!