“Totul este si devine nou cu urmatoarea declansare, aflare, popas, privire, reactie. Fiecare noua imagine ma invata ceva despre mine si aduce cu sine o noua aflare despre lume“, spune fotograful Vlad Eftenie care se autodescrie “street&urban photographer, jazz listener”. La baza este lector la Universitatea de Arhitectura din Bucuresti, dar este initiator de workshop-uri si ateliere de fotografie, autor a numeroase expozitii de fotografie urbana si de arhitectura si “creator de emotie” pe Instagram, loc virtual in care l-am descoperit, l-am cunoscut si l-am inteles inainte sa il cunosc in mediul real.

“Retelele de socializare au schimbat esential modul in care privim imaginile. Pe vremuri, stateai cu orele intr-o expozitie, pe indelete. Acum, un scroll lasa pe ecran imaginea doar cateva fractiuni de secunda. Pentru a determina privitorul sa se opreasca, sa stea, sa analizeze si eventual, in cel mai bun caz, sa lase un comentariu, e nevoie sa existe ceea ce numim prin <<impact vizual>>… Oamenii nu sunt obisnuiti sa creada in existenta armoniei si in echilibrul lumii, desi si le doresc cu ardoare in viata lor. De aceea o imagine care le infatiseaza ii uimeste”, spune Vlad Eftenie pe care va invit sa il descoperiti prin intermediul interviului de mai jos.

Vlad, te-am vazut o singura data la un tutorial sustinut in sediul istoric al unei banci din Romania si totusi am senzatia ca te cunosc foarte bine. Prin fiecare fotografie pe care o postezi pe contul tau de Instagram, le lasi privitorilor o bucatica din sufletul si personalitatea ta… A fost o intalnire faina atunci, erau peste o suta de oameni dornici sa invete si sa faca fotografii cat mai bune. In modul in care fac si predau fotografia, insist pe factorul emotional. Fotografia, realizata doar cu mintea si aplicand reguli si tehnici din manual, poate fi cel mult corecta, dar rar ajunge sa miste ceva in privitori! Cel putin la fel de importanta ca ratiunea si tehnica, zic eu, este vibratia, capacitatea de a transmite emotie, prin imagine. In sinea ei, imaginea este un mesaj.

Ca sa ajunga cat mai bine la privitori, sa aibe impact, factorul emotional este decisiv. In cele din urma, nu retinem musai obiecte, cladiri, forme, lucruri masurabile, ci daca, ce si cat ne-am emotionat avand o anumita experienta! Pentru a transmite emotie, este nevoie ca eu insumi sa ma pot emotiona, ceea ce ma face sa fiu vulnerabil, adesea. Accept acest lucru ca parte din proces.

O imagine vorbeste foarte mult despre fotograf, despre cine este el in momentul declansarii, despre cum a simtit, este o radiografie foarte sensibila. Incerc sa conving oamenii ca nu e nevoie musai ca ei sa apara intr-o poza pentru a certifica faptul ca au fost intr-un loc. Te dai pe tine la o parte ca sa arati celorlalti ceva despre tine, nu “cu tine”. Ego-ul ar trebui antrenat, sau pur si simplu, trebuie doar constientizate aceste detalii. O imagine este o reflectie exacta a autorului ei, in modul in care aceste percepe si simte lumea dimprejur, a profunzimii relatiei cu sine si cu aceasta. O fotografie este o marturisire.

Am citit ca esti pasionat de psihologie si te folosesti de cateva tehnici acumulate in lecturile tale pentru a transmite emotie prin fiecare fotografie. In realitate cat este emotie, cat ratiune si cat tehnica? Mai degraba am invatat din experienta, lecturile doar imi confirma unele aflari sau dileme. Ratiunea, tehnica si emotia ar trebui sa se ingemaneze armonios, nu in procente, ci intr-un echilibru. Nu exista retete dinainte stiute, fiecare situatie in sine este noua, se trateaza mereu diferit. De asta este frumos orasul, strada este un mediu atat de dinamic si atragator, oamenii infinit imprevizibili.

Totul este si devine nou cu urmatoarea declansare, aflare, popas, privire, reactie. Fiecare noua imagine ma invata ceva despre mine si aduce cu sine o noua aflare despre lume. Cateodata aducerea la lumina, din invizibil, este un proces indelungat, cateodata imi ia si cativa ani sa pot afla esenta unui loc, iar fiecare declansare o face posibila pe cealalta, si cine stie a cata va reusi sa deschida un nou plan cuantic, o noua viziune. Dar o va face sigur.

Legat de impactul imaginii, dupa o vreme si cu putina atentie, ajungi sa cunosti anumite trasaturi ale reactiilor publicului. Retelele de socializare au schimbat esential modul in care privim imaginile. Pe vremuri, stateai cu orele intr-o expozitie, pe indelete. Acum, un scroll lasa pe ecran imaginea doar cateva fractiuni de secunda. Pentru a determina privitorul sa se opreasca, sa stea, sa analizeze si eventual, in cel mai bun caz, sa lase un comentariu, e nevoie sa existe ceea ce numim prin “impact vizual”.

Atunci cand postez, iau in calcul anumiti factori: sa existe un centru de interes clar, sa existe contrast, o compozitie armonioasa, care sa conduca privirea, linii usor de citit, spatialitate redate cu ajutorul tehnicilor perspectivei si aproape obligatoriu rosu, chiar si cu o saturatie crescuta. Nu, nu imi place mereu ceea ce postez. Ceea ce imi place mie profund ia in general foarte putine like-uri, nu sta nimeni sa analizeze ce a fost in mintea ta, sau sa descifreze mesaje codificate.

Alb negru e aproape inutil pe retele. O pisica sau o magnolie pot lua mii de like-uri, in scurt timp. Alternez postarile, pentru ca imi place sa trezesc privitorilor trairi intense, ma bucur cand primesc mesaje emotionate. In acelasi timp, am nevoie esential sa ma exprim pe mine insumi, nu doar sa raspund capacitatii publicului de a parcurge si asimila in fuga o imagine. Dar chiar si cand pozez ceva simplu, o fac astfel incat sa ma bucur de acel moment, sa o fac ca mine, sa faca parte din mine.

Pe profilul tau de Instagram te audoscrii “street&urban photographer, jazz listener”, totusi la baza esti lector la Universitatea de Arhitectura din Bucuresti. Cum se impaca toate aceste pasiuni in viata ta? Am avut aceasta dilema, pana cand am realizat ca pot armoniza toate predispozitiile, pasiunile, instinctele si experientele prin lucrarea de doctorat, prin care am adus impreuna arhitectura si fotografia. Am inovat in domeniul cercetarii in arhitectura, din 2010 am devenit titularul cursului dedicat de la Universitatea de Arhitectura, asa ca pot spune ca punctul nodal al concilierii si ingemanarii celor doua domenii mi-a adus si bucuria de a ma elibera de unele temeri si nesigurante, inerente atunci cand mergi solitar pe un drum.

Prin natura formarii, ador orasul, simt si inteleg arhitectura, cladirile vorbesc, spun atatea lucruri frumoase, iar oamenii poarta cu ei minunate aure emotionale, fara de care orice poveste ar fi incompleta. Ascult jazz inca din liceu, am fost mereu atipic fata de cei din jur. Simt ca ma regasesc in modul care mai multe instrumente evolueaza creativ, individual, dar se regasesc in armonie totala, in momente de gratie. Asa functioneaza si orasul, si adesea aseman o plimbare pe strazi cu o “auditie vizuala”. Atunci cand reusesti sa imbini placutul cu utilul, sa lucrezi prin prisma pasiunii, sa iti urmezi menirea, nu mai resimti niciun dram de oboseala.

Personal, cred ca Instagram a schimbat fundamental modul in care privim lumea, in sensul in care ne “curatoriem” toata existenta prin filtrul telefonului si ne cream un alter-ego. Cum vezi tu tot acest univers al Instagramului, instrument pe care il folosesti in pasiunea ta pentru fotografie? Este foarte bun mediul Instagramului, inspirational. Fata de Facebook, isi pastreaza o aura pozitiva, fara “hate”, doar cu ceva “spam”. Aici se lanseaza trenduri, aici orice anonim poate deveni zeu al modei, aici ne integram social facand orbeste, chiar daca e adesea penibil, tot ceea ce fac si ceilalti. Pana si eu m-am pozat din cand in cand, ca o zana, ca sa parodiez, desigur. Parodia s-a terminat atunci cand acele imagini au luat foarte multe like-uri, limita intre real si imaginar dispare adesea, din pacate. Noile generatii afla aici un mediu excelent de exprimare a unor alter-ego-uri perfecte, realitatea devine searbada si neinteresanta. Sunt si capcane, dar si lucruri bune, poti calatori virtual in toata lumea, sunt pagini fantastice de calatorii sau de cultura urbana.

Ce au cadrele tale deosebit fata de cele ale altor fotografi amatori ori profesionisti? Fiecare autor are amprenta sa personala. Eu urmez si practic “Codul fotografiei“, pe care il si predau, de altfel. Spatiu-Lumina-Timp-Emotie sunt ingredientele esentiale pe care le folosesc poetic. Observarea si aflarea punctului de statie sunt extrem de importante si foarte personale, este un mod particular si intim de ma conecta cu lumea dimprejur. Compozitia imi ofera mijloacele de a structura elementele de limbaj vizual intr-un mod armonios, echilibrat, sub incidenta luminii expresive nimic nu trebuie sa fie in plus sau in minus.

Timpul aduce cu sine momentul, emotia trezeste vibratii, toate acestea converg inspre ceea ce am denumit “momentul de gratie“. Cand il consumi decisiv prin declansare, stii ca poza e buna, si fara sa o mai vezi, totul se aliniaza, esti unde trebuie, faci ceea ce trebuie si stii ca esti bine pe calea ta. Cam astea sunt secretele unei poze bune, din perspectiva mea. Oamenii nu sunt obisnuiti sa creada in existenta armoniei si in echilibrul lumii, desi si le doresc cu ardoare in viata lor. De aceea o imagine care le infatiseaza ii uimeste.

Spune-mi cateva principii de baza pe care un cursant si le poate insusi daca participa la seminarul tau de la F64? Peste 500 de oameni au absolvit acest curs despre fotografia cu telefonul mobil, dar si mai multi l-au urmat cu ocazia unor traininguri sau seminarii diverse. Le spun din start ca nu mi-am propus sa ii invat nimic, ca pot lasa pixurile jos, ca pot baga la loc in genti caietele de notite. Fotografia se invata doar practicand-o, declansand, gresind si realizand ce trebuie corectat si cum. Mediul digital este atat de darnic in acest sens, pe film nu stii ce si cum iese, trebuie sa ai incredere si rabdare. Azi poti vedea imediat poza, stii imediat daca e buna sau nu. Mi-am propus in schimb sa declansez constientizari.

Cum imi place mie sa spun, la capatul celor patru ore de curs intensiv, cand iesi din sala, nu mai poti vedea lumea ca atunci cand ai venit, nu mai poti dez-afla ceea ce ai aflat. Povestesc si exemplific Codul Fotografiei prin sute de exemple. Observarea, Compozitia, Lumina, Culoarea, Timpul, Emotia, tehnica de realizare specifica, precum si editarea – toate sunt subiectele incursiunii teoretice. Semintele bine sadite vor incolti in timp, in fiecare, si in functie de ceea ce lasa fotografia sa devina pentru ei. Pentru mine este un instrument de explorare, de exprimare, de terapie zilnica.

Fa-mi un MoodBoard din cateva cadre al Bucurestiului care te “ating”? Izvor– perspectiva in lungul Dambovitei, cer cu nori pufosi, briza usoara. Cismigiu, peluza inclinata dinspre Conservator, cu indragostiti care se saruta. Calea Victoriei, popas obligatoiu la Ateneu, misuna multi tineri simpatici, e si studio foto pentru Instagrameri, eclerul are cel mai bun gust aici, o carte isi desvaluie noi sensuri daca o citesti pe trepte. Amzei, cu aroma de cafea si merdenele calde. Lascar Catargiu, magnolia din curtea Casei Frumoase. Strada Paris… case minunate, liniste si contemplare. Radu Beller cu noile tendinte si moda etalata alaturi de caii putere ai unor bijuterii de bolizi. Case superbe si linistea din Primaverii. Coltul Lacului Herastrau de unde se contempla cel mai bine apusul zilei.

Care este cel mai surprinzator cadru pe care l-ai realizat intr-un loc pe care inainte l-ai considerat comun ori banal? Cadrul de Universitate, de la Fantana. Cu totii trecem zilnic pe acolo, este definitia banalului cotidian. Cand te obisnuiesti cu ceva, nu mai esti atent. Cu totii cadem in aceasta capcana, din cand in cand. Intr-o buna zi, aici, in mers, am simtit cum soarele imi mangaie obrazul drept. Era o lumina calda, joasa, de dupa-amiaza de toamna. Am intors capul, am privit, mi-am spus ca trebuie sa opresc sa admir. Ce bine ar fi daca as putea face o poza, dar nu am musai cu ce, nu se intampla ceva anume. Apoi am observat liniile de pe jos, ca un evantai. Acele cadre de bicicleta, ignorate mereu, acum spuneau o poveste. M-am apropiat, m-am obisnuit sa imi ascult instinctul. Bun, ceva merita facut aici, dar ce? O intrebare buna deschide sansa aflarii unui raspuns bun, relevant, iar fotografia, cateodata, ofera aceste raspunsuri, cateodata chiar la intrebari inca ne-puse. M-am intors spre soare, am scos telefonul, am privit umbrele in evantai inca o data. M-am aplecat, am intors telefonul invers, cu obiectivul in jos, pentru a ajunge cu punctul de statie cat mai jos. Cu coada ochiului am intuit incadrarea si conpozitia generala, apoi am declansat. Dupa ce m-am ridicat si am privit poza, am vazut si porumbelul in zbor, si intreaga magie a momentului. M-am bucurat ca am reusit sa dau la o parte un strat al realitatii si sa pot afla altceva, ceva cu totul nou, ceva la care doar eu am reusit sa fiu atunci martor.

Ce preferi: fotografiile cu oameni, cladiri ori peisaje/natura? In orice facem si exploram, ar trebui sa fie vorba despre oameni. Cadrele impersonale nu reusesc adesea sa produca senzatia de conectare. Postez foarte rar cladiri, desi fotografierea lor este domeniul meu de lucru. Insa, cu o lumina buna, cu un context poetic, imi place sa aduc si cladirile frumoase in atentia publicului, si m-am bucurat ca acele imagini sa aibe adesea succes. Altmintri, cladiri de dragul cladirilor nu prea intereseaza pe cineva, in afara domeniului arhitecturii.

Ador peisajele in care pot fi solitar, unde pot contempla in voie, unde aflu linistea de a ma asculta cu mai mare atentie sau de a inchide pur si simplu gandurile. Ma incant sa explorez si sa aflu peisaje si locuri fotogenice, privelistile care iti taie rasuflarea inspira foarte usor si fotografiile vin sa fixeze si sa confirme acele emotii puternice. Imi place intinsul Dobrogei, am ajuns sa o cunosc bine, la mare ma trezesc obligatoriu la rasarit, cei care ma urmaresc pe retele imi stiu obiceiurile, odata ajuns in diverse locuri. Bucovina, Valea Cernei, Dunarea, sunt locuri ca ma inspira si pe care le vizitez regulat.

Esti mai degraba un “arhitect” al fotografiei ori un fotograf al arhitecturii? Ma pun cu drag in ambele ipostaze, in functie de context, de situatii. Predominant cred ca ma aflu in prima instanta, fac fotografii in firecare zi, cateodata studiez imaginea unor cladiri prin natura profesiei.

Cred in fotografia cu sens, bine facuta, care are ceva de spus, care pastreaza un moment relevant, care poate emotiona si transforma ceva in oameni. Modul in care asezam si structuram informatia este decisiv pentru calitatea impactului pe care imaginile le au asupra publicului. A afla si a evoca o ordine a naturii lucrurilor, a lumii dimprejur, inseamna in fapt o altfel de practica a arhitecturii, una invizibila insa, aceea a emotiei, a trairilor, a memoriei.

Citeste si: Bogdan Buzuleac, Frumusetea este in ochii privitorului si in algoritmul de pe Instagram